Casa noastră, fraţii noştri

Cred că toţi românii (de aici) suntem cuprinşi adesea de melancolie sau dor de ”acasă”. E un sentiment declanşat de un stimul subiectiv. Poate fi un simplu obiect sau un peisaj, ceva ce-ţi aminteşte de locurile copilăriei sau casa bunicilor, râul unde pescuiai cu prietenii sau imensitatea pădurii. Mai pot fi blocurile gri, cu locuitorii micşoraţi de sentimentul de muşuroi.
Ploaia nu-i stă bine Madridului, e ca şi cum ai îmbrăca o domniţă, de o frumuseţe medievală, în haine de cerşetoare. În schimb, soarele îi arată adevărata imagine, scoate în evidenţă fiecare piesă a imensului mozaic cultural. Se preschimbă sub mângâierea dulce a astrului rege făcându-te să visezi la splendidele săli ale Alhambrei.
În cazul meu, unul dintre stimuli este literatura, opera marilor ”pictori” a societăţii altor secole, atemporală prin măiestria ei. Uneori e suficient să-mi amintesc un titlu: ”Moromeţii”, ”Ion”, ”Cel mai iubit dintre pământeni”, etc. sau un pasaj: ”Râul, ramul, vântu… mi-e prieten numai mie”. Pentru că aici, cine ţi-e prieten?
Cunosc răspunsul, orice vecin din orăşelul nostru, indiferent cum s-ar chema, unde s-ar fi născut sau cui se închină (sau nu). Pentru că Arganda se aseamănă unui covor persan ce vrăjeşte prin pastelul de culori şi naturalele lui combinaţii. Pentru a te convinge e suficient să cauţi: verdele, albul, negrul, roşul, galbenul şi albastrul; aceleaşi culori ce au împodobit cartelul celei de-a II-a întâlniri interculturale. Împreună cu prietenii noştrii andaluzi şi extremeni ne-am decis să facem un obicei din întâlnirile noastre.
Frumoasele siluete ale dansatoarelor, îmbrăcate în costume tradiţionale reprezentând cele trei zone culturale, de pe cartelul proiectat de Marian, s-au materializat pe scena Casei Andaluze. În prezenţa prietenilor de la primăria Argandei care ne onorează totdeauna cu prezenţa, scena a vibrat cu atât de diferitele ritmuri însoţite de instrumentele caracteristice. Chiar şi aşa, sentimentul per ansamblu a fost de simetrie iar planul său punctual de referinţă fiind cele şapte dealuri ale lupoaicei şi pruncilor.
Grupul coral Extremadura Viva al Casei Exremene a avut misiunea de a deschide spectacolul şi a introduce auditoriul în realitatea sunetelor şi imaginilor nuanţate. Vă asigur că şi-au depăşit aşteptările iar frumoasele balade şi dansuri încă mai răsună prin colţişoare ale conştiinţei, căci în ciuda diferenţelor ritmice, textele vorbesc de milenarele motive precum: dorul, iubirea, pământul. Vă sună cunoscut nu?
Am urmat copii doamnei profesoare Mihaela s-au prezentat entuziaşti dar nu fără emoţii. Mi-am amintit de festivalele şcolare la care participam, când aveam vârsta lor, datorită dragostei şi dedicaţie cu care ne acoperea învăţătoarea mea. Corul şi grupul de dans ”Dor Român”a preluat ştafeta. Deşi sunt la început iar integranţii sunt voluntari din cadrul asociaţiei, persoane normale la urma urmei, timpul liber sacrificat pentru repetiţii a fost răsplătit din plin cu calduroasele aplauze ale asistenţilor. Reprezentarea s-a încheiat, spre deliciul publicului cu “Periniţa”. În premieră, componentelor fidele ale grupului de dans li s-au alăturat şi bărbaţi. Un spectacol extraordinar, ce nu se putea pierde.
Apoi, au urcat pe scenă andaluzii, acele suflete ce iradiaza optimism şi energie ale grupurilor Yerbabuena, Azahar si Coro rociero Guadalquivir. Nu cred că e nevoie să amintesc costumele şi dansurile senzuale, hotărâte, dinamice sau chitările şi ”cutiile”, piese clasice în folclorul lor. În orice caz e difícil de explicat ameţitorul cocteil de senzaţii ce-mi bombardează simţurile la fiecare spectacol oferit de aceştia.
Seara a încheiat-o un grup de muzică din sudul peninsulei. Frumos spectacol. Dar punctul cel mai emotiv al serii a fost interpretarea Odei Bucuriei de către componenţii corurilor celor trei asociaţii. Imnul frăţiei, o piesă clasică a cărei versuri incită la fraternitate, unitate şi înţelegere între oameni. A doua zi cei mici au avut un spectacol de magie iar cei mari şi-au desfătat paladarul cu gustoasele mâncăruri tradiţionale din regiunile noastre de origine.
Întâlnire de neuitat, cu frumoase culori, frumoase sunete, prieteni dragi şi minunate sentimente ce-ţi încălzesc sufletul, ca acasă.

Ovidiu Mircea Moldovan